BlackSheepSound :: We Speak Hip Hop

“Să mă prezint Grasu` X X X…” Glumeam, nu sunt nici gras, nici porno. Mă prezint ca Slaughterhouse pentru blogosferă şi ca Andrei pentru prieteni şi în viaţa reală. După ce am surfat şi am dat şi eu nişte păreri pe blogul ăsta, mi-a venit rândul să îmi încerc şi eu condeiul, sau mai bine zis tastele, pentru a diseca un “cartof fierbinte” din gura multora şi mai ales din gura hip-hop-ului, şi anume cenzura.

Plecăm de la cum se înfige acest fenomen în rândurile culturii hip-hop. M-am izbit de mulţi oameni la viaţa mea, persoane care mi-au pus invariabil aceeaşi întrebare: “Ce înţelegi, frate, din muzica asta? Sunt doar nişte oameni care practic nici măcar nu cântă, recită ceva pe un instrumental și înjură mereu?” La început am încercat să le explic cum vedeam eu situaţia și de ce îmi place rap-ul. Am renunţat, însă, repede la explicaţii, pentru că oamenii rămâneau tot la părerea iniţială – o liotă de derbedei care înjură, beau, se droghează, fac scandal și regulează femei pe bandă rulantă (sau cel puţin aşa pretindeau “derbedeii” în cauză).

Din acest motiv, în România,  muzica rap în special, a ajuns un fel de ţap ispăşitor, un fel de cal de bătaie pentru opinia publică şi pentru organele de cenzură. Pentru simplul motiv că unii oameni şi-au luat inima în dinţi şi au avut curajul să spună verde-n faţă ce simt şi ce gândesc, au şi fost luaţi repede în vizor şi au început şicanele la fiecare pas. E destul să ne amintim de epopeea CNA vs. Paraziţii. Aceşti oameni erau nişte golani, nişte “elemente duşmănoase pentru popor” şi trebuiau implicit anihilaţi că ne distrug societatea. Copiii trebuiau să fie protejaţi de “lăturile” cu care îi bombardau artiştii rap. În primul rând, înjurăturile, limbajul licenţios, trebuiau tăiate de la rădăcină.

Hai sa fim realişti un pic. Încercaţi să enervaţi un copil de 7 ani, ales la întâmplare, să auziţi şi să rămâneţi mască de modul în care veţi fi stropiţi cu un potop fierbinte de măscării, înjurături şi alte “bijuterii” verbale și sfaturi legate de reîntoarcerea voastră la începuturi. Şi ştiţi cine e de vină? Artiştii de rap, bineînţeles. Nu contează că vorbele cu care v-ar “mângâia”, au fost auzite la televizor, sau poate în discuţiile “ecleziastice” ale părinţilor, sau de la colegii de şcoală, sau din trafic, reviste, sau etc. Nu, raperii sunt traşi la răspundere. Şi e vorba doar de înjurături. Totuşi hai să vedem un pic care e faza cu ele.

Pot fi privite din două puncte de vedere, după mine. Un călduros “du-te-n p..da mă-tii”, un sincer “p..a mea”, un acid “sa-ţi trag la m..e” aduc uneori un avantaj enorm diversităţii şi multitudinii de sensuri pentru limba română. Acest lucru depinde de context şi poate avea o mie de conotaţii. Pot să exprime frustrare, neîncredere, ironie, nehotărâre, ambiţie, blândeţe, sau chiar admiraţie şi invidie. Poate o să râdeţi, dar la mulţi dintre noi, expresia “p..a mea” de exemplu, a devenit un fel de semn de punctuaţie: ‘M-am dus şi eu acolo, p..a mea, m-am întâlnit cu aia p..a mea, şi fii atent, p..a mea, ce mi-a zis, p..a mea. Eu o ştiam fată cuminte, p..a mea, când, ce să vezi, p..a mea, mai era cu una şi mi-a zis că nu face decât ménage a trois, p..aaaaaa meaaaa.” Vedeţi, puteţi transforma sintagma cu succes în virgulă sau semn de exclamaţie. Pe de altă parte, sunt folosite atât de des, încât au ajuns să fie golite de sens şi sa-şi piardă din substanţă. Situaţia seamănă cumva cu controversa legată de denumirea iniţială a albumului lui Nas, “Nigger”, denumire la care s-a renunţat în cele din urmă. Nas vroia să demonstreze că acest termen, considerat jignitor, şi-a pierdut din substrat şi poate fi folosit într-o mulţime de împrejurări şi poate lua o infinitate de conotaţii. Albumul s-a numit “Untitled” dar toată lumea ştia deja sub ce nume trebuia să iasă. A fost o furtună într-un pahar cu apă.

Media tradiţională de care suntem înconjuraţi e lăsată la liber, în schimb, să practice tot felul de abuzuri şi imixtiuni nesănătoase in viaţa noastră. De ce? Totul porneşte de la calculul pervers de a atrage publicul, de a genera audienţă, trafic, tiraj, şi de a stoarce poporul de bani. În esenţă, românul e înnebunit după sex, scandaluri, ultimele noutăți despre  “celebrităţi”, bârfe, şi nu în ultimul rând, de violenţă. De-aia avem Ştirile de la ora 5, de-aia avem tot felul de emisiuni cu manelişti şi vedete de carton, de-aia avem tot soiul de reality-show-uri contrafăcute, de aia avem filme cu bătăi, explozii, gloanţe, arme, de aia avem OTV, “Jos labele de pe televiziunea poporului”(sic!). Ştiţi care e cea mai bine vândută fiţuică (că ziar nu pot sa îi zic), din România? “Click”. Da, tabloidul ăla cu poze multe, cu celebrele întrebări idioate din titluri, cu tot felul de ciudăţenii, și, by default, cu multă piele şi carne la vedere. Cam asta e oglinda “culturală” a românilor. Eu zic că e foarte trist. E fix ca la romani “panem et circensem” – pâine şi circ. Cam atât ne interesează. Că toate mizeriile astea cu care suntem bombardaţi zilnic sunt o insultă pentru bunul-simţ şi pentru inteligenţa unora, nu prea contează. Cei mulţi și prosti(ţi) asta cer, asta li se serveşte.

Dar cum puteam sa uităm de Internet? Informaţia zburdă liberă şi e la câteva click-uri distanţă. Poţi găsi de toate, de la femei angajate într-un gangbang de milioane cu un câine şi cu un măgar în acelaşi timp,  până la o decapitare în direct, lentă şi agonizantă atât pentru victimă cât şi pentru privitor. Mai avem jocuri video, mustind de sânge, oase rupte, masacre, orgii. Până la urmă, toate astea ne satisfac nevoile alea primare de violenţă şi instinctele alea animalice de copulare, chestii pe care le cam are fiecare în subconştient, indiferent dacă o recunoaşte sau nu. Ar mai fi multe lucruri de discutat aici, dar mă opresc, pentru că mă îndepărtez de la subiectul articolulu.

Unde vroiam să ajung. Ne place să credem că trăim într-o democraţie, da? Fiecăruia în parte, i se pare că e liber, deşi e doar o iluzie periculoasă, pentru că, oricum, dacă nu te autocenzurezi tu, iţi îngrădesc alţii libertatea, n-ai tu grijă. Există totuşi ideea nobilă de exprimare liberă şi există, totodată, manifestul la fel de nobil şi idealist, „Declaraţia Fundamentală a Drepturilor Omului”. Ar fi minunat să se respecte întocmai ce se menţionează în acest act, vorba aia, definitoriu pentru progresul civilizaţiei noastre. Aruncaţi repede o privire fugară la ce se întâmplă în lume, şi spuneţi-mi, se respectă principiile descrise acolo? Se respectă pe naiba. A te exprima liber înseamnă şi să spui  anumite lucruri care pot deranja şi scandaliza pe unii. Dar e vital să accepţi şi părerea celui de lângă tine, mai ales dacă e construită pe argumente, chiar dacă nu îţi place de nicio culoare. N-ai decât să-l contrazici, dar să o faci pertinent, nu la modul „nu îmi place ce aud, eşti prost, habar n-ai despre ce vorbeşti.” În schimb, când e vorba, sa ne ascundem după degete şi să aruncăm cu noroi în primul venit care îndrăzneşte să se exprime deschis, suntem talentaţi nevoie mare. “Cine e fără de păcat, să arunce primul piatra”, şi deja, majoritatea s-a înarmat instant cu câte un bolovan, pregătiţi să îl arunce cu sete în capul celui care a avut tupeul nesimţit de a spune ce gândeşte cu adevărat. Cultura hip-hop s-a născut ca o reacţie de protest, de revoltă împotriva vieţii grele, împotriva defavorizării, împotriva indiferenţei şi opresiunii celor care, în loc să ne ajute, să ne apere şi să ne servească interesele, ne pun la zid si ne bagă căluşul in gură. E şi normal ca această mişcare să fie virulentă, să atingă coarde sensibile, să apeleze la soluţii extreme, când nu se mai vede altă portiţă de scăpare. E ca un fel de răbufnire a instinctului de supravieţuire. A căpătat astfel vizibilitate şi a fost luată rapid în colimatorul autorităţilor. Frecţie la picior de lemn, vax albina, pe scurt o mare labă. De la concept până la modul de implementare, cenzura în hip-hop scârţâie din toate balamalele. Zelul cenzorilor a declanşat dimpotrivă o reacţie contrară. N-au făcut decât să provoace şi să amplifice ambiţia celor afectaţi de a se face în continuare auziţi şi cunoscuţi. Procedeul funcţionează de multe ori, ca publicitate negativă şi deci, duce prin mecanismul controversei,  la creşterea popularităţii şi chiar la formarea unei solidarităţi în jurul celor oprimaţi. În final, domnilor cu capete iluminate cu lanterna din CNA, de exemplu, ce-aţi rezolvat? Mai nimic. Plouă cu amenzi dar circul mediatic, laolaltă cu curentul hip-hop merg mai departe. Aş avea eu o listă de sugestii în legătură cu ce ar trebui interzis în ţara asta, nu în hip-hop. Eu zic că ar fi mai eficiente propunerile mele. Ce se întămplă cu hip-hop-ul e doar de dragul de a fi dat ca exemplu, de a arunca cu praf în ochii lumii. Restul e tăcere. Fluxul de idei şi informaţii nu o sa poată fi niciodată oprit efectiv, că doar nu trăim într-o ţară bananieră condusă de tiranul Mobutu. Revolta împotriva cenzurii şi caracterul subversiv va exista întotdeauna în noi, it can`t be stopped. Aşa că nu pot decât sa le urez călăilor exprimării un călduros şi ironic “Să cenzuraţi bine, p..a mea(ca semn de exclamaţie)”.

Pace

P.S. Am să fiu plecat pentru câteva zile, aşa ca îmi cer scuze anticipat dacă o să întârzii cu răspunsurile la eventualele nelămuriri şi întrebări legate de articol.

sursă foto

Popularity: 9% [?]