Stând la o vorbă cu RIMO (un tânăr writer bucureştean) şi discutând despre scena graffiti a orașului nostru, am decis să facem publică conversația. Astfel, în rândurile ce urmează veți găsi informații utile pentru toți cei interesați de acest subiect.

În primă fază, necunoscătorii trebuie să ştie că, obiceiul de inscripţionare al pereţilor din spaţiul public a apărut încă din Antichitate. Mesajele din acele vremuri aveau conotaţii politice sau de dragoste. De-a lungul istoriei şi până în prezent, sensul termenului de “Graffiti” a evoluat, desemnând orice fel de inscripţie realizată fără acordul proprietarului, în spaţiul public.

Actuala identitate a graffiti-ului a început să capete contur în anii 1960, la câţiva ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cornbread şi Cool Earl sunt citaţi ca fiind printre primii ce au folosit tag-urile ca şi formă de manifestare artistică. Aceştia şi-au scris numele în tot oraşul. Reacţia comunităţii şi a presei locale nu a întârziat să apară.

În 1971, în cotidianul New York Times, apare un articol despre TAKI 183. Taki era o prescurtare a numelui său de origine greacă (Demetaki), 183 fiind numărul străzii pe care locuia în Washington Heights. Tânărul era angajatul unei agenţii de curierat. Astfel, în timp ce se plimba pe străzile oraşului, dar şi cu metroul, nu ezita să-şi lase amprenta. Se consideră că el a dat startul mişcării graffiti aşa cum o cunoaştem noi astăzi.

La scurt timp, grafferii au descoperit sistemul de metrou, un element esenţial al mişcării. Garniturile de metrou au început astfel să poarte tag-urile writerilor de la un capăt la altul al oraşului, asigurând renumele autorilor acestora.

Au apărut astfel competiţii între cartiere, rerespectiv între crew-uri, lucru ce a determinat writerii să se mute din stradă la metrou, acolo unde concurenţa era mai mare. Cu cât un individ sau un crew avea mai multe tag-uri pe metrou, cu atât devenea mai respectat. După un timp, tag-urile au evoluat, fiind personalizate de autorii acestora.

Cei mai cunoscuţi writeri desenau coroane deasupra tag-urilor pentru a-şi arăta supremaţia faţă de începătorii, aceştia din urmă fiind cunoscuţi sub numele de „toy”. O dată cu descoperirea spray-urilor, stilul literelor şi al elementelor care compuneau desenele putea fi limitat doar de imaginaţia writerilor. Acesta a fost începutul desenelor aşa cum le ştim noi astăzi.

Graffiti-ul avea să se depărteze tot mai mult de forma clasică reprezentată de tag-uri, atmosfera competitivă determinându-i pe writerii vremii să realizeze desene din ce în ce mai complexe. Mişcarea nu poate fi stopată. Ea este în continuă dezvoltare, atât în stradă cât şi la metrou, reprezentând deja un fenomen global.

În zilele noastre au apărut mai multe pagini web dedicate graffiti-ului. Avantajul acestora este că pot fi accesate de oricine. De la copii curioşi care vor să afle mai multe despre lumea writerilor, până la grafferi care îşi expun lucrările pe internet.

Pe de o parte, internetul îţi poate oferi o imagine despre viaţa de graffer: pete de vopsea, fuga, bătaia cu agenţii de pază, mersul prin tunel, rezultatul final al efortului depus. Pe de altă parte, sunt însă ferm convinsă (şi cred că veţi fi toţi de acord cu mine) că nici revistele, nici filmele şi  nici paginile web nu vor putea înlocui sentimentele intense trăite la metrou sau pe stradă.

RIMO

Ca să ajungi un writer cunoscut şi apreciat este mult de muncă. În graffiti trebuie să învesteşti mult: dedicare, bani, timp şi energie. Asta ca să nu mai vorbim despre riscurile la care te expui de bună voie, din pasiune pentru ceea ce faci.

Problema este că generaţiile noi de writeri uită sau nu acordă atenţie prea mare regulilor nescrise ale graffiti-ului. În al doilea rând, există persoane care se apucă de graffiti doar pentru că este „cool” să faci ceva ilegal. Prea puţini mai fac asta din plăcere şi pentru satisfacţia personală.

Competiţii şi evenimente dedicate graffiti-ului în Romanaia? Doar un vis.

Writerii noştri nu prea au unde să participe în cadru organizat la astfel de evenimente. În România, toate concursurile, care sunt oricum puţine, devin un mod de revoltă pentru writerii noştri. Această revoltă se produce datorită organizării care lasă de dorit. Ba mai mult. La un eveniment unde ar fi trebuit să deseneze grafferi români au fost chemaţi străini. Este destul de nedrept.

Cred că va trece multă vreme până când evenimente importante, recunoscute pe plan internaţional dedicate graffiti-ului nu vor mai ocoli ţara noastră. În Germania, de exemplu, se organizează o grămadă de concursuri, evenimente şi expoziţii dedicate acestui fenomen, mai ales writerilor.

Fiecare graffer începător visează să deseneze pe un tren, indiferent de model. Încă de la început writerii au preferat să deseneze pe trenuri sau metrouri deoarece desenul circulă dintr-un loc în altul fiind uşor de observat de mai multe persoane. Însă, de ceva vreme, au apărut „specimene” care nu pricep că mişcarea trebuie să rămână în stradă. Aceştia fac poze sau filmează chiar modalităţile de acces la trenuri făcând mai mult rău decât bine mişcării.

Să intri în lumea grafferilor care desenează pe metrouri este foarte dificil!

O afirmaţie cu care sunt de acord în totalitate. Încă de la începutul mişcării graffiti în România, writerii renumiţi precum Erps, Ritmo au reuşit să pătrundă în subteran. O dată cu aceştia a început să se scrie istoria graffiti-ului realizat pe metroul bucureştean. Pe urme le-au călcat Mser, Bnar, Beno şi exemplele pot continua. În această lume închisă  cu greu se acceptă noi membrii. Desenatul garniturilor de metrou este la fel de important că aerul pentru cei care au acces în subteran şi rămâne un vis pentru cei care nu au acces.

Capitala este vizitată constant de nume grele din afară care vin să-şi lase amprentă asupra bătrânelor rame de metrou tip IVA.

În ultimii ani, zidurile din Bucuresti au început să vorbească. Dacă imediat după revoluţie era vorba doar despre inscripţii obscene sau tot felul de mesaje de dragoste, acum întâlnim piese adevărate care încântă pe cei din jur datorită stilului complex şi al culorilor.

Printre cei mai reprezentativi artişti urbani se numără: Ces, Beno, Fear, Oembe.

Crew-ul care îşi impune supremaţia în stradă este 7click, un crew care îşi are originile din Franţa. Din acest crew fac parte : Ces, Aton, Oaie, Cage. Aceşti artişti încă mai promovează numele crew-ului, nu doar propriul tag. În contrast cu 7click este Gbs crew în care se afla Fear şi Oembe. Cei doi îşi promovează crew-ul prin tag-uri foarte multe şi desene în cele mai importante zone ale oraşului.

 

COMS

Cu mâzgălitul am început prin 2010 când am intrat la liceu şi m-am anturat cu omu Swem.

În privinţa pasiunii privind graffiti-ul, pot spune că m-a cuprins atunci când am început să descopăr mai multe lucruri legate de mişcare. Despre alegerea tag-ului nu sunt prea multe de povestit, a fost pur şi simplu o înşiruire de litere care mi-au plăcut mie. Astfel am ajuns la COMS.

Scena graffiti din România, în clipă de faţă, începe după părerea mea să devină cam tristă. Şi când spun că devine tristă, am şi argumentele. Un principal argument este devalorizarea writerilor prin lucruri care mi se păr inadmisibile, la modul că nu poţi profita de un copil de 12-13 ani cu o situaţie materială bună doar pentru a avea anumite beneficii şi, mai sunt de părere că graffiti-ul se aseamănă foarte mult cu un joc. Nu poţi face anumite lucruri fără să parcurgi un anumit drum pentru a ajunge la un nivel adecvat.

Sfatul meu pentru cei care sunt la început de drum – nu că eu mă pot consideră un zeu sau ceva de genu – este să pună mâna pe creion, foaie, carioci şi să-şi tocească buricele degetelor până îşi creează un stil caracteristic. La final trebuie să fii mândru de efortul depus şi să poţi spune: „Bă! Asta este ce am făcut eu şi am realizat eu prin munca mea propie”

SOUL

M-am apucat de desenat pe la sfârşitul anului 2007, însă nu pot spune că am fost activ până la sfârşitul lui 2011. Atunci m-am pus cu adevărat pe treaba. Înainte, din cauza lipsei banilor, etc, desenăm destul de rar (câteva desene şi panele pe an). Legat de cum am descoperit pasiunea pentru graffiti, nu ştiu ce să va zic. Când am început să desenez, nici nu ştiam de existenţa fenomenului şi complexitatea lui. Pe scurt, nu ştiam cu ce se „mănâncă”. Totuşi, în timp am dezvoltat o pasiune reală pentru graffiti.

Am avut tagul ăsta (SOUL763) de la început şi are o semnificaţie importantă pentru mine. Totuşi, prefer să rămână personală.

Graffitiul a evoluat destul de mult în România în ultimul timp, însă în opinia mea, nu neapărat într-un mod bun. Deşi avem mulţi writeri buni, unii dintre ei ducând graffiti-ul şi trainwriting-ul la un alt nivel, avem şi o tonă de „grafferi”, unii dintre ei apăruţi mai recent, cu o mentalitate în cel mai bun caz proastă.

Deşi sunt şi eu la „început de drum”, vă dau următorul sfat: La început, ar trebui să schiţaţi cât mai mult, şi dacă desenaţi, desenaţi în locuri mai puţin vizibile şi circulate. Veţi avea destul timp să desenaţi în locuri vizibile în câţiva ani când o să fiţi mai buni. În niciun muzeu de arta sau galerie importantă nu o să găsiţi picturi ale unor amatori/începători. Asta ar trebui să se aplice şi la noi, unde nu ar trebui găsite desene făcute de începători în locuri vizibile. Dacă vreţi să realizaţi ceva prin graffiti, nu va fi uşor. Trebuie să învestiţi aproape totul. Timp, bani, dedicare, etc. Fără devotament, nu o să realizaţi nimic.

Notă de final

Pot spune că am făcut multe sacrificii şi că am depus mult efort pentru a face ceea ce îmi place: graffiti. Acest fenomen este ceva ce iubesc încă de la începutul adolescenţei. Am cunoscut multă lume. Mulţi m-au luat în serios, alţii nu. Bucureşti este oraşul unde pasiunea pentru graffiti a crescut în mine, de la an la an. Îmi place oraşul meu natal, este un teren de joacă ideal pentru writeri vechi şi noi, dar şi pentru străini.

Bucureştiul este un oraş care formează personalitatea unui writer, este oraşul care te învăţa să te descurci. Cei care nu o fac sunt automat desfiinţaţi.

Vitamina C.

 

Foto: RIMO, Vitamina C

Interviu: RIMO

Text: Vitamina C

Mulţumiri: SOUL, COMS, Tami