Interviu Dilimanjaro

 Întâmpinăm anul 2016 alături de un artist drag nouă, care, pe lângă faptul că ne prezintă diverse idei și concepte prin intermediul muzicii sale, are o personalitate demnă de a fi descoperită, pe care am ales să o „explorăm” parte cu parte prin intermediul interviului realizat alături de acesta.

Ana: Salutare, Dilimanjaro! Doresc să îmi exprim mulțumirea pentru interesul de care ai dat dovadă în privința realizării acestui interviu, prin intermediul căruia sperăm că atât noi, cât și cititorii noștri, te vom cunoaște mai bine. Spun acest lucru deoarece ești unul dintre artiștii reprezentativi ai muzicii underground, drept urmare, doresc să te întreb care au fost condițiile în care ai ales să urmezi această cale, cea de a fi maestru de ceremonii pe scena underground-ului românesc.

Dilimanjaro: Hai noroc, BlackSheepSound! Bine ați venit în gura leului, mulțumesc pentru invitație.

 Am vrut să fac bani mulți. Glumesc, am fost oarecum împins de la spate să fac asta. Obișnuiam să scriu poezii pentru revista școlii prin clasele VI-VII, iar în paralel înregistram de la radio pe casetă ce prindeam rap. Era o variantă mai primitivă de mixtape. Pe la 13-14 ani mă bălăceam în brațele rock-ului, în speță punk și alternative, dar continuam să scriu pentru mine. 13-14 e o varstă teribilistă, vârsta la care începi să-ți pui intrebări, să te îndoiești de multe lucruri, și să dai primele semnalmente de a fi împotriva ceva. Nici eu nu știam exact împotriva ce/cui dar mă mulțumea sentimentul. Un prieten, Seppy, care avea deja o trupă, a văzut probabil toate astea în mine și mi-a „poruncit” aproape să m-apuc de muzică împreună cu el. A fost o decizie propice.

Ana: Deși în momentul de față activezi ca „artist independent”, în trecut, împreună cu alți artiști, ai dat viață mai multor trupe. Astfel, în perioada 2003-2005 ai fost membru al trupelor Sarkasstic, ARN și ContraOfensiva. Cum te-au influențat, ca artist la început de drum, aceste experiențe?

Dilimanjaro: Nu știam în ce direcție vroiam să ducem muzica noastră, ne bucura doar faptul că o puteam face, că puteam cu un microfon ieftin să ne imprimăm vocile pe niște beaturi rudimentare. Era o victorie pentru noi. Internetul nu înflorise încă, așa că piesele le scoteam pe casetă sau CD ca să le împărțim pe la prieteni. Internetul nu-i lasă pe mulți să-și țină piesele la macerat, se grăbesc să le publice pentru 2 mg de notorietate. Pe atunci făceam multe piese care nu au văzut nici lumina zilei, nici opacul nopții. Am învățat unul de la altul câte ceva, cu fiecare proiect pe care l-am avut. În perioada aia, în Bacău, DJ Oldskull organiza singurele petreceri și concerte rap, el a fost printre primii oameni care mi-au întins o mână și mi-au dat șansa să mă exteriorizez.

Ana: Ne poți spune de ce nu a existat continuitate în privința proiectelor respective?

Dilimanjaro: Din cauza unui lucru pe care-l fac și azi, și anume că eram prieten cu toată lumea. Mulți vedeau toată treaba asta ca pe o competiție la nivel local, eu încercam să fiu orb la așa ceva. Dacă îmi făcea plăcere compania unui om, nu putea să mă afecteze dacă și el făcea parte dintr-o trupă; în schimb, colegii mei au avut o reacție de telenovele de tip „ori ei, ori noi”, așa că am încercat mereu să evit drama infantilă.

Ana: Anul 2005 marca apariția a două materiale din partea ta. Este vorba despre mixtape-ul „Good & Evil” și EP-ul „OZ52”, pe care l-ai lansat alături de Grasu’ OZ. Acestea nu se mai găsesc în mediul online, iar pentru că nu am avut contact cu ele, aș dori să te întreb ce ai dorit să transmiți, la momentul respectiv, prin intermediul celor două materiale, și dacă ți-ai atins scopul prin realizarea lor?

Dilimanjaro: Era perioada forumurilor, unde s-au născut precursorii haterismului virtual. Diferența e că cei care comentau atunci erau mai bine crescuți, mai obiectivi și mai doxați. Forumurile au jucat un rol important în viața multor mc. Era cam singurul loc unde puteai să-ți urci piesele și să primești un feedback de la oameni din aceeași sferă, sau de ce nu, de la alți artiști. A fost o sală bună de antrenament pentru amândoi, Grasu’ OZ schimbându-și și el ulterior numele in Block Alpha, activând la Misiune de Pedeapsă, o trupă pe care-o recomand. Am avut teme diversificate, de la conspirații la storytelling, lucruri care te pasionează la vârsta respectivă, iar în pofida modului amator de-a trata problema, muzica a fost bine primită.

Ana: În perioada următoare, adică între anii 2005-2010, ai fost membru al altor trupe, și anume Epitaph și Sens Unic. Ce te-a făcut să-ți dorești să faci parte dintr-o altă trupă, dat fiind faptul că apartenența ta la trupele menționate mai sus s-a dovedit a fi o experiență de scurtă durată?

Dilimanjaro: Ideea de a umbla în grup, crew, de a aparține unei comunități este destul de împământenită in grădina hip hop-ului. Îți reprezinți oamenii pe unde poți și viceversa. În perioada respectivă chiar făcusem un crew, SLC (Superlativ Crew), care îngloba pe lângă MCs și writeri și B-boy. Mi-a plăcut să fiu cât mai aproape de esența hip hop-ului, iar o trupă pentru mine făcea asta. Și acum îmi place, doar că s-a cam pierdut spiritul de unitate în hip hop. Nici nu cred că s-a ajuns acolo de fapt.

Ana: Spune-ne cum au fost anii de activitate alături de Krem și Japonezu, la Epitaph. În primă instanță, aceștia par a fi productivi, căci le-ați oferit ascultătorilor două materiale: mixtape-ul „Richter 7” și EP-ul „Vise Colorate”. Care este conceptul din spatele acestora?

Epitaph - Vise Colorate

Dilimanjaro: Pe Krem l-am cunoscut pe forumul de la Hades Records deși stătea pe aceeași stradă cu mine. Am văzut în Krem și Japo niște oameni pasionați și însetați, așa că a trebuit să mă arunc și eu în piscina lor de energie pozitivă. I-am ajutat cu ce am putut ca să scoată primul lor material „Cimitir de vise”, iar de-acolo a început să se lege o prietenie mai mult decât muzicală. Numele celor 3 materiale alcătuiește o poveste, o poveste despre suflet și vise. Muzica Epitaph avea la început o tentă melancolică, tristă pe alocuri, de acolo și numele „cimitir de vise”, iar numele trupei este la fel, o metaforă, prin care se sublinia faptul că inima/sufletul este mort și noi doar citeam ce era scris pe epitaf. După un cutremur „Richter 7”, visele din cimitir au fost zguduite până când au prins viață și culoare în „Vise Colorate”. Practic, cele 3 materiale reprezintă trecerea de la o stare negativă la una optimistă.

Ana: După Epitaph a urmat Sens Unic, trupă pe care ai înființat-o alături de Dementu’ și DJ Flow, într-un alt context: dincolo de meleagurile țării noastre. Cum te-ai simțit atunci când ai avut ocazia să lucrezi împreună cu oameni cu care împarți aceleași rădăcini, într-un mediu străin?

Sens Unic

Dilimanjaro: Eu m-am bucurat mult, inițial doar pentru că am găsit oameni care sunt pe aceeași undă și „prind aceleași posturi”. Ei aveau deja trupa, pe atunci Flow era și el mc și, la fel ca și Krem, era tot din Bacău, din același cartier. Ei 2 chiar au fost în aceeași clasă în școala generală. Bacăul e, aparent, un izvor viu de talente. După o sesiune de rime și o sesiune de sticle, s-a decis la „masa verde” să fac și eu parte din Sens Unic, să pun o cărămidă la castelul visului nostru. A fost o perioadă care mi-a rămas întipărită în minte, dat fiind faptul că era și prima oară când eram plecat din țară. Cu Dementu’ m-am ințeles foarte bine muzical, ne completam, dar asta și pentru că umblam mult împreună. E foarte important să petreci timp împreună cu persoana/-le cu care faci muzică, în felul acesta se formează o energie comună și muzica iese mult mai natural.

Ana: Aflați în Italia, le-ați oferit ascultătorilor un material intitulat „Carte de identitate”. Ce ați dorit să transmiteți prin intermediul său? Crezi că mesajul întregului material a ajuns la urechile ascultătorilor?

Dilimanjaro: Nu am vrut niciodată să fiu vreun Jean Calvin sau să privesc rapul ca pe-o cruciadă, să trebuiască să am un mesaj pe care să-l dau cu orice preț mai departe. Se poate vorbi vag despre mesaje în rapul românesc. Chiar și cei care propăvăduiesc despre politică și religie o fac sub forma unei propagande. Eu am încercat și încerc doar să trezesc stări în oameni, să deschid uși care erau dintotdeauna acolo, să schimb becul când se arde curentul.

Ana: În decursul a șapte ani ai fost călător prin mai multe proiecte muzicale. Totuși, ai reușit să lași în urmă câteva materiale alături de cei cu care ai colaborat. Aș vrea să știu dacă, pe lângă acestea, au existat concerte, la care voi, ca trupe, ați putut relaționa cu ascultătorii voștri?

Dilimanjaro: La nivel local, am luat la puricat fiecare eveniment hip hop, dacă era concert, eram și noi. Pe la 16 ani am plecat și în „cantonament“ prin orașe apropiate precum Iași, Roman și Piatra Neamț, iar cu Epitaph am ajuns prima oara și la București, la prima ediție Ultimatum pentru Artă, care nu a fost concurs, ci compilație. A însemnat mult pentru noi, niște copii din Bacău, să fim chemați în capitală să concertăm, fără să fi avut legături cu cineva. În Italia am susținut concerte inițial pentru românii de-acolo, dar cu timpul am început să cunoaștem lume și ne-am mai infiltrat pe la giguri. Am reușit să organizăm și o lansare de album, țin minte că era într-o duminică la ora 13, cea mai proastă ora și zi pentru un concert rap. Însă, cea mai mare realizare pentru noi a fost că ne-am calificat în primii 7, în finala de la concursul anual de trupe, Ritmika, unde în anul curent se înscriseseră peste 100 de trupe. Am avut de invățat din fiecare concert.

ultimatum

Ana: Care a fost reacția publicului cu privire la muzica pe care le-ați furnizat-o în cadrul concertelor? A fost publicul de acum 5-6 ani mai receptiv decât cel de astăzi?

Dilimanjaro: În 5 ani nu tind să cred că s-au schimbat foarte multe, însă acum 10 ani era lumea mai dezghețată. Nu zic că acum e timorată dar înainte lumea se bucura altfel, nu te scana din cap până în picioare. Eu mă bucuram mai mult de anturajul dinainte si după concert, pentru că deși eram diferiți, ne aduna acolo pasiunea noastră comună pentru hip hop, ceea ce-i dădea din start un plus.

Ana: Deoarece apartenența la o trupă nu este o experiență deloc străină pentru tine, doresc să te întreb care sunt avantajele și dezavantajele unui astfel de fapt.

Dilimanjaro: E destul de subiectivă treaba, în condițiile în care avantajul unuia poate însemna dezavantajul celuilalt. În primul rând, probabil primul motiv pentru care unii aleg să facă muzică singuri e că procesul creativ nu iese din lumea ta. Nu se folosește filtrul de gânduri la comun. Poți face fix ce te taie capul, poți fi cât de personal sau cât de abstract vrei. Pe de altă parte, conform zicalei „unde-s 2, puterea crește“ , uneori e bine să implici și o a 2-a, 3-a părere, mai ales dacă sunt oameni care vibrează la aceeași frecvență cu tine. Un alt plus atunci când nu ești singur e impactul de pe scenă. Cu cât sunt mai mulți oameni pe scenă, cu atât se formează o energie mai densă, care ajunge la toată lumea din sală, acționând ca un combustibil pentru public, care odată încălzit, va genera căldura necesară ca să se formeze simbioza unui concert de succes. Alții fac o muzică ce nu necesită întăriri, acesta fiind și filmul ce vor să-l prezinte. De cele mai multe ori se rezumă totul la bani. Când lucrezi în echipă, automat se reduc costurile pentru beaturi, studio, postere, etc, însă în ziua în care muzica produce și un venit, mulți strâmbă din nas când e de împărțit. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care unii artiști își iau ca om de dublaj/back-up o persoană care nu e din același cerc muzical. Banul e cel mai bun generator de amnezie. Pentru o sumă în plus în cont, mulți uită ani întregi de camaraderie.

Ana: Până în prezent, artistul din tine a existat sub forma a două personalități, evoluând de la Roby la Dilimanjaro. Cum îl vezi astăzi, pe Roby, prin ochii lui Dilimanjaro?

Dilimanjaro: Cu 20 kg mai slab. Eram amator, îmi doream să fac ceva, dar eram amator. Trebuie să ne concentrăm mereu să devenim o versiune mai bună a noastră, să nu schimbăm software-ul, dar să facem câte un upgrade din când în când. Așadar, dac-ar fi să-i transmit ceva acelei versiuni, i-aș spune că e pe drumul cel bun, așa cum, sper, o versiune mai bună de-a mea îmi va spune același lucru.

Ana: Așadar, începând cu anul 2011 ai început să-ți desfășori activitatea muzicală sub un alt nume. Acel an a reprezentat o schimbare doar din punctul de vedere al numelui de scenă, sau și din punctul de vedere al unor idei și viziuni care până atunci erau latente?

Dilimanjaro: A fost o schimbare la 180 de grade. În ultimii 2 ani în care am locuit în țară, am trecut printr-o perioadă mlăștinoasă, încețoșată. Devenisem o fire distructivă, atât cu mine, cât și cu cei din jur. Eram client fidel la farmacii și baruri. Cine m-a cunoscut în perioada aia știe că nu se putea sta mult lângă mine, dar am avut prieteni care n-au renunțat și au avut grijă să rămân cu picioarele pe pământ și m-au ghidat spre, probabil cea mai bună decizie atunci, și anume să plec din țară. Am avut nevoie de-o schimbare și de un aer diferit, care să încerce să facă lumină acolo unde eu singur am creeat o negură. Se strânseseră multe stări și sentimente străine în mine și aveam nevoie să le cunosc. După ce în ultimul an din Bacău nu am scris absolut nimic, venirea aici a acționat ca o dezintoxicare, atât fizică, cât și morală/spirituală, culminând cu un debit și o poftă mare la scris. De-atunci iau ca pe-o terapie muzica, scot tot ce e negru, sumbru din mine, ca să las loc gol de mai bine.

Ana: Nu pot să nu remarc faptul că odată cu noua „identitate” muzicală, ai continuat să fii deschis în ceea ce privește colaborarea cu alți artiști. Astfel, numele unor producători apreciați de publicul de hip hop underground au început să își lase amprenta pe instrumentalele unor piese de-ale tale. Printre aceștia se numără Etalosed, Citizen X, FLG și Gogan. Vreau să te întreb cum a luat naștere colaborarea cu aceștia, și dacă în viitorul apropiat ne vom putea bucura de audierea unor noi piese produse de către o parte din ei.

Dilimanjaro: Ne-am găsit prin mreajele internetului, unora le-am scris eu, alții mi-au trimis beaturi. Sunt foarte mulți beatmakeri talentați la noi care încă nu au expunerea necesară, așa că fiecare la început trimite beaturi artiștilor pe care-i consideră potriviți, iar uneori în cazurile fericite, părerile coincid. M-am înțeles cu fiecare-n parte bine de la început, am păstrat legătura, ne-am întâlnit și ne-am pus mințile la contribuție. Cu siguranță vor mai urma colaborări, noi ne înțelegem în primul rând ca oameni, muzica vine natural atunci când e momentul ei. Dar ca să dau din casă, Cetățeanul X urmează să scoată un material tare pe care mi-am vărsat și eu și alți invitați sufletul.

Ana: O altă experiență colectivă trăită de către tine, ca artist, este reprezentată de grupul din care faci parte începând cu anul 2013. Este vorba despre Pterodactilii Scuipă, trupă alcătuită din Para, Ra, C.o.D și Riga. Care este ideea ce a stat la baza formării acestei grupări, și ce își doresc pterodactilii să transmită ascultătorilor?

Dilimanjaro: Ra’ este responsabil cu ideea trupei și tot el a venit cu line-up-ul. Inițial, mai erau anturați Yomis, Psihotrop și Nestor, însă nu știu ce s-a întâmplat. Partea proastă e că stăm toți în orașe diferite. Probabil când ne vom întâlni toți, se va fructifica colaborarea într-un material, dar până atunci, vom face doar colaborări unii cu alții. Pterodactilii vor să facă o muzică nesimțită, să ducă battlerap-ul într-o ipostază grobiană, fără scrupule și fără jena de a da nume când ne deranjează ceva, dar totodată, pot livra și o poezie care să-l rostogolească pe Baudelaire în mormânt. Fiecare om are frustrări, iar noi facem din frustrare ceva productiv.

Ana: Pe lângă piesele lansate în ultimii ani, ai reușit să definitivezi un alt material, și anume EP-ul intitulat „Curiozitatea a omorât pisica lui Schrödinger”, pe care l-ai lansat în toamna anului 2015 alături de ISCM (acronim de la Infinite Skills Create Miracles). Deși numărul pieselor care-l alcătuiesc este unul mic, mesajul oferit de acestea este unul amplu și oferă o privire de ansamblu asupra multor aspecte ale vieții. De asemenea, lansarea materialului respectiv a reprezentat o surpriză pentru ascultătorii tăi, căci aceasta nu a fost anunțată din timp. De unde a provenit această spontaneitate în ceea ce privește realizarea EP-ului? Ce îți dorești ca ascultătorii să înțeleagă în urma audierii sale?

Dilimanjaro: ISCM se află și el în poziția celor enumerați mai sus. Mi-a trimis beaturi, mi-au plăcut mai multe și am decis spontan să punem piesele sub un acoperiș durabil. Am facut împreună EP-ul într-o lună, de la beaturi la concept, scris, înregistrat, mixat, etc. Aveam deja bilet spre România și nu am vrut să vin cu mâna goală, plus că nu mai făcusem demult un material, acesta fiind de altfel primul sub numele Dilimanjaro. ISCM dă naștere la beaturi ce nu te lasă să scrii piese gen freestyle și aveam unele concepte pe care vroiam să le împart cu cine e doritor să asculte. Suntem amândoi versatili și maleabili în ceea ce privește muzica, așa că dacă avea el o propunere, intram în filmul lui și viceversa. Rezonăm bine la aceeași frecvență și ca oameni, nu avea cum să fie rău. Ascultătorii sunt liberi să înțeleagă ce vor, arta e interpretabilă și asta e și magia ei.

Ana: La fel ca și în cazul mai multor lucrări muzicale ce îți poartă semnătura, numele EP-ului menționat mai sus este unul mai puțin obișnuit pentru ascultători, spre deosebire de numele altor materiale lansate în hip hop-ul românesc. Acest lucru îți conferă o oarecare unicitate, totuși, care este motivul pentru care îți provoci ascultătorii să răsfoiască o carte (sau, mai nou, să acceseze motoarele de căutare) pentru a te înțelege pe deplin?

Dilimanjaro: Când scriu, nu plec niciodată de la premiza că trebuie să educ pe cineva care are tot dreptul să nu dea 2 bani pe ce zic eu. În multe cazuri mi-au scris oamenii să mă întrebe mai detaliat despre unele concepte, ceea ce m-a bucurat de fiecare dată. Mă bucură când descopăr ceva și am cu cine să împart. Mă bucură dacă stârnesc curiozitatea în unii ascultători și ei se documentează mai departe. Cu siguranță, dacă ar rescrie cineva subiectele de la BAC în rime și le-ar înregistra pe niște beaturi pe măsură, nu ar mai fi probleme, ți-ai pune în căști basmul de exemplu și după 3 ascultări l-ai stăpâni. Rapul ar trebui să fie apreciat la adevărata lui valoare. Într-adevăr, uneori instigă la violență, dar până la urma și Universul s-a născut din violență; dar de cele mai multe ori, e mult mai mult de-atât.

Ana: Pentru că am adus vorba de cărți, aș vrea să vorbim despre identitatea ta culturală, care pare a fi una bine șlefuită. Ce lucru ți-a insuflat setea pentru cunoaștere? Crezi că în societatea zilelor noastre cultura mai reprezintă un lucru de căpătâi?

Dilimanjaro: Călătoria noastră se întâmplă acum iar sejurul nostru în această locație all-inclusive numită viață este scurt. Mi se pare normal ca în timpul nostru scurt să fii curios de ce se întamplă în jurul tău, ce s-a întâmplat înaintea ta, care au fost oamenii-cheie care au dus cunoașterea în punctul prezent. Pe lângă asta, la o scară mai înaltă, lumea este casa noastră. Când te muți într-un apartament nou, vrei să știi unde e baia, unde e bucătăria, ce buton aprinde care bec, unde e priza și ce caută scaunul ăla în mijlocul camerei. La fel, dacă vezi semne ciudate pe pereți, vrei să știi cine a locuit acolo înainte. Eu nu am studii superioare și asta nu cred că mă face ignorant, inapt sau boschetar. Am învățat să fiu autodidact și să absorb informațiile necesare. Bineînteles că lumea te condamnă dacă nu urmezi „cursul firesc” al unei turme confuze. Cert este că de când ne naștem, cei din jurul nostru vor să avem deja toată viața programată: ce tip de școală trebuie să urmăm, ce fel de meserie, etc. Profesorii sunt oameni iar oamenii greșesc. Pe lângă asta, mulți nici n-au vrut să fie acolo la catedră și aveau alte planuri. Despre aceste „planuri” vorbesc. E important să ne urmăm intuiția ca să ne trăim visul și nu să ne visăm traiul. Oamenii trăiesc în iluzia libertății printr-o fericire indusă chimic. Ne lăsăm într-un mod natural prinși în menghina și rotițele mecanismului, și o facem conștient, doar pentru că „așa e normal într-o societate care se respectă”. Într-adevăr, se respectă dar nu te respectă. În punctul în care ni se constrânge libertatea deciziilor personale, la mine se pierde logica: trecem prin băncile școlii stând 8 ore pe zi pe un scaun, între 4 pereți, ascultând un „necunoscut”, ca să putem face studiile superioare, unde vom sta iar 8 (+/-) ore pe scaun între 4 pereți, ca să putem primi o diplomă prin care putem să ne gasim un job unde vom sta iar 8 ore pe un scaun între 4 pereți, ascultând un necunoscut. Toate astea ca să strângem niște hârtii pe care nu le vom lua cu noi după ce vom pleca, în schimb îi vom cheltui jumătate investind în viața copiilor noștri, ca să poată și ei să facă fix același lucru, iar cealaltă jumătate o vom da la batrânețe pe medicamente, care să ne ajute să mai putem sta pe un scaun între 4 pereți, ascultând la TV un necunoscut. Lumea în loc să traiască, trăiește pentru week-end. Știu că sună ca un clișeu, dar trebuie să ne gândim la ce ne face într-adevăr fericiți, iar ceea ce mă face pe mine e setea de cunoaștere despre care vorbeai, și faptul că o pot împărți.

Ana: Te-ai gândit vreodată la debutul tău în domeniul literaturii? A existat vreo dorință de a scrie ceva mai mult decât niște piese?

Dilimanjaro: Nu m-am gândit serios, am mai scris proză dar nu am publicat nimic. „Părculețul de joacă“ de pe EPul cu ISCM este introducerea unei cărți pe care vroiam s-o scriu, dar încă nu sunt foarte departe.

Ana: De asemenea, cultura ta muzicală este una diversificată, lucru care este dovedit și de emisiunea pe care o realizezi. Ce crezi despre persoanele care se limitează la ascultarea unui singur gen de muzică?

Dilimanjaro: Imaginează-ți să mergi mereu prin viață purtând ochelari de cal, nu ai treabă cu nimic, îți vezi doar de drumul tău. Toată viața ta ar fi un obositor drum de la A la B, deși tu știi că mai există drumuri până la Z. Uneori te-ai împiedica, alteori ai pierde poate un lucru important pentru tine, care se afla lângă tine în tot acest timp, însă purtând ochelarii de cal, ai trecut pur și simplu pe lângă. Oamenii care ascultă un singur gen de muzică au o viziune îngustă, sunt perimați, recalcitranți și dacă ieși din zona lor de confort, se pierd. La baza noastră, a oamenilor, a lumii, stă sunetul. Sunetul este format din vibrații, la diferite frecvențe. Muzica este și ea la fel. Uneori rezonezi cu o anumită muzică fiindcă rezonezi și cu vibrația iar uneori riști să-ți pierzi energia necesară în momentul respectiv, doar pentru că ești încăpățânat. Muzica poate fi și un combustibil bun dar și un medicament bun, trebuie doar explorată, sunt nenumărate lumi ce așteaptă să fie vizitate.

Ana: Mulți artiști români de hip hop au avut drept modele imaginea unor reprezentanți de seamă ai mai multor genuri muzicale, de cele mai multe ori, din afara țării noastre. Există nume care și-au pus amprenta asupra dezvoltării tale ca artist?

Dilimanjaro: În casa părintească la mine răsuna zilnic muzica unui artist sau altul, de mine s-a lipit muzica lui Michael Jackson în copilărie și aparent a fost un lipici bun, fiindcă rezistă și-acum. Prin adolescență l-am descoperit pe Sage Francis, al cărui muzică a pus o cărămidă stabilă fundației felului meu de a scrie. Tot prin adolescență ascultam mult Jedi Mind Tricks, Vinnie Paz reprezentând un nume sonor la ceea ce înseamnă street/battlerap. Tot prin adolescență am ieșit la prima întâlnire cu jazzul, l-am lăsat mai mult pe el să vorbeasca prin Miles Davis, John Coltrane, Duke Ellington, Stan Getz și lista se poate întinde ca un pergament. Mă fascinau poveștile lui Tom Waits și modul său suprarealist de a povesti prin vocea lui gravă dar caldă. Un artist complet pentru mine a fost și Dean Martin, care pe lângă vocea sa ruptă parca dintr-un cântec de leagăn, era și dansator și actor. Dean Martin a avut pe lângă showurile de varietăți și celebrele roasturi, străbunicii celor care se fac acum pe Comedy Central, doar că atunci aveau mai multă clasă și-l conțineau mereu pe maestrul insultelor, Don Rickles.

Ana: Simțul tău de observație în ceea ce privește evoluția de zi cu zi a întregii culturi hip hop se concretizează într-un personaj, și anume Ion Diliescu, prin persoana căruia le prezinți ascultătorilor ȘTIRILEREP. Existența unei astfel de emisiuni este o bună metodă de divertisment pentru noi, ca ascultători, și nu numai, căci pe lângă spiritul său comic, emisiunea ne face cunoștință cu noi artiști și proiecte muzicale. Cum a luat naștere ideea de a iniția o astfel de emisiune și cum vezi evoluția acesteia?

Dilimanjaro: Venisem de la petrecerea de revelion și încă eram abțiguit și binedispus. Am intrat sa văd ce s-a mai petrecut în minunata lume e rapului pentru că, trecusem deja în alt an de când verificasem ultima dată. Mi-au captat atenția premiile Rapscar, care de la nume păreau greșite; așa că am cautat prin casă random accesorii vestimentare care să sublinieze faptul că sunt crainic de știri, dar înrădăcinat în hip hop și m-am filmat vorbind despre premiile Rapscar, care nici până în ziua de azi nu au trimis niciun premiu. Numele mi l-am luat dintr-un proiect de piesă cu Esqu, salvasem fișierul „dili esqu“ și mi s-a părut potrivit. Așa că probabil o să trebuiască să-i dau și lui un procentaj în ziua în care youtubeul mă va îmbogăți. I-am trimis filmarea Cetățeanului X și lui FLG și mi-au spus amândoi că ar trebui chiar să fac asta, așa ca m-am pus pe schițat un scenariu și o săptămână mai târziu a ieșit primul episod din ȘTIRILEREP, care e scris într-un cuvânt ca să ironizeze hashtagurile care au inundat lumea. Mă mir cum de nu găsesc și în factura de gaz „#payorfreeze“. Nu știu cum va evolua, uneori chiar mă lasă rece situația rapului la noi, moment în care nu-mi mai doresc să vorbesc despre asta, dar vor mai urma episoade, mai rar, mai des, depinde. Rapul românesc e și foarte sărăcăcios el așa, pe lângă releasuri, se întâmplă foarte rar ceva demn de „știri“.

Ana: Ion Diliescu are tendința de a ironiza unele fenomene ce apar în cadrul culturii hip hop. Totodată, acesta promovează muzica de calitate. Una dintre nemulțumirile celor care urmăresc ȘTIRILEREP este reprezentată de faptul că ai hotărât să realizezi un interviu alături de o nouă trupă, și anume Șatra B.E.N.Z, trupă pe care o parte dintre ascultători nu au privit-o cu cei mai buni ochi din cauza stilului pe care aceasta îl adoptă. Dorim să clarificăm această situație, rugându-te să ne spui care a fost scopul realizării acelui interviu, dar și felul în care privești această nouă apariție în hip hop-ul românesc.

Dilimanjaro: Șatra B.E.N.Z. au reprezentat atunci când au ieșit fix ceva demn de știri cum spuneam mai sus. Toată lumea îmi trimitea link-uri cu ei și mă întrebau de ce nu vorbesc despre asta. Am decis ca, decât să vorbesc despre ei, să vorbesc direct cu ei, fiind curios ce se ascunde în spatele muzicii, crezând că și lumea e la fel de curioasă. Unii m-au blamat crezând ca le-am făcut reclamă, însa dac-ar fi să ne luăm după vizualizări, mai mult ei m-au promovat. M-am întâlnit cu Keed, am schimbat câteva vorbe si câteva pahare și l-am întrebat dacă nu ar vrea să facem un interviu, iar a 2-a zi mi-a spus că a găsit și locație, lumini, etc. La interviu am râs, am cunoscut niște oameni deschiși și naturali, ceea ce nu poate decât să întărească ideea că e cel mai bine să pui omul în fața artistului. În State, se găsesc influențe de trap în toată muzica mainstream și nu numai: se difuzează trap la radio, se poate auzi și în reclame, așa că era doar o chestiune de timp până când va ajunge și la noi. E normal ca acum la început să se împrumute beaturi, inflexiuni, onomatopee de la americani în trap. Vreau să precizez că și când a apărut rapul la noi, se fura la greu: beaturi, versuri traduse, doar că nu era internetul în floare ca să se poată afla așa ușor. Pe langă asta, eu n-am vazut-o niciodată ca pe-un furt, ci m-am bucurat că există rap și în limba română. Trapul vine cu o nouă mentalitate, cea de turn-up, de petrecere, iar hip hop-ul a început tot prin petreceri. Dacă înveți să nu compari trap-ul cu boom-bap-ul sau alte subramuri ale hip hop-ului, sau mai bine zis, să nu compari nimic cu nimic, ajungi să fii mai tolerant. E altă muzică, se și cheamă altfel, nu îți ia pâinea de la gură, nu îți răpește familia, e doar muzică. Trebuie să învățăm să ne bucurăm de muzică.

Ana: Vorbește-ne despre planurile tale de viitor, va fi anul 2016 la fel de productiv în materie de muzică precum cel care a trecut?

Dilimanjaro: Sper. Am multe piese în stand-by, de pe materialele diferiților artiști și primesc în permanență beaturi, așa că de multe ori se nasc piese spontan, doar pentru că îmi vorbesc beaturile. Ca să pot să las o știre exclusivă aici, cel mai important proiect muzical pe 2016 ar fi albumul la care am început să lucrez cu ISCM, numit „De la Arcturus la Canis Majoris“. Am început deja să-l concepem, ISCM e harnic mereu la produs, eu scriu, vrem anul acesta să fie gata. Albumul va fi tot în aceeași direcție cu EP-ul doar că va fi mai complex, mai bogat. În rest, voi vedea pe parcursul anului, e abia la început.

Ana: Ne poți spune ce alte pasiuni ai în afară de hip hop? Cu ce își ocupă omul din spatele artistului timpul liber?

Dilimanjaro: Aș vrea să-mi găsesc niște pasiuni noi, gen origami sau construit de case din lemn pentru păsări, nu știu. În rest, citesc, scriu, pictez, îmi alterez conștiința. Îmi place să fac lucruri creative si productive. E bine să producem cât consumăm și nu mă refer la faptul că ar trebui daca mănânci 2 pâini, să coci 3. Și atunci când îi faci un compliment cuiva, ai construit ceva, ai produs o stare în omul respectiv.

Ana: În final, dacă există ceva ce ai dori să le transmiți ascultătorilor tăi, dar și cititorilor noștri, te rog să o faci.

Dilimanjaro: Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare să citiți până aici, aș vrea să vă zic că acum la final veți găsi o comoară, însă nu e așa. Ascultați ce muzică vreți fără să vă gândiți prea mult, vă gândiți și-așa în cursul zilei destul. Faceți în așa fel încât audierea unui album să fie ca o mică vacanță. Păstrați-vă dușmanii strict în versuri și învățați în viața de zi cu zi să fiți oameni, iar pentru cine își dorește să se apuce de muzică, rapul românesc ar trebui să fie ultima sursă de inspirație. Răspândiți energie pozitivă în lume ca s-o primiți înapoi înzecit. În rest, mulțumesc încă o dată pentru interviu, lumină, sanătate, nu uitați să respirați și…

Ana: Îți mulțumesc pentru timpul acordat și îți urez mult succes în realizarea a tot ceea ce ți-ai propus!