Kazi Silent Strike

Am fost ultimul fan în primul rând. În sfârșit! Istoria mea cu concertele Kazi Ploae și Silent Strike este aproape la fel de tragică ca hip-hop-ul în sine. Nu am avut niciodată ocazia să mă bucur de ele. Să fiu fan. Deși e un rol ce mă prinde al naibii de bine la aceste soiree-uri, cel de adulatoare într-o mare de fețe. Eh, de data asta Setup Venue și Dj Limun mi-au dat ocazia, le mulțumesc.
Seara a început greu așa, lumea venea sacadat, în grupuri uriașe, rare, mai că aveam impresia că e coadă pe jumate de Pestalozzi și security-ul a luat-o razna. Stăteam la balustrada bine cunoscută de timisoreni, numa’ bună pentru unele la refăcut videoclipuri gen „Drop it like it’s hot”. Atenția îmi era îndreptată către un cuplu de „jos”, tipicul de băiețaș înalt chel cu glugă cât juma` de spate și fată cu chip de înger care înjură ca la orfelinat, făceau mare tămbălau, maimuțele. Însă ochii îmi urmăresc urechea și realizez cât de al naibii de dor îmi era să-l aud pe Limunache, căci cu rușine recunoasc că nu îl mai audiasem de ceva vreme. Selecția sa pentru warm-up era numa’ bună de țopăit, iar scratch-urile ilustrau talentul său de turntablist, care mereu m-a surprins și m-a ținut în priză. Silent Strike urcă pe scenă, Infinitu’ dă o promenadă prin fața pupitrului și Vocea Nopților Pierdute începe să răsune: „Kazi! Kazi! Kazi!”.

Un microfon luat la mână mai târziu și inima-mi era împăturită în hârtie. Tot de pe balustrada aia regească, îl vedeam pe Kazimir urcat pe un piedestal, nu metaforic, era ceva ridicătură a scenei. Trebuie să recunosc că sunt supărată de o vreme bună pe el. Mi-a furat gândurile și le-a pus pe un beat! Ăla nu e hip-hop, e jurnalul meu cognitiv în rime la un microfon. De pe balustrada aia, la înălțimea fizică cu care sunt obișnuită spiritual, eu defapt nu vedeam un performer, vedeam o oglindă. Ăsta e farmecul. Mă apropii de scenă să aud mai bine cum toți timișorenii îmi știu pe de rost jurnalul. Mă pierdusem pe drumul către scenă, de undeva aud  „M-am pierdut pe drum și vreau să știu, oare-o să mai fiu vreodată cum vroiam să fiu”. Și tu? „Nu, Tina, azi nu mergi pe drumu ăla”! Din față feel-ul era complet altul. Așa, pe sistemul de „La picioarele tatălui”, publicul se uita la el ca la un Monstru sacru și cerșeau „Îndepărtare” și „Inextricabil” ca o bucată de pâine caldă. Moment de rugăciune pentru gangsteri pe „Silent Regis”, la ultimul fragment. Moment de dedublare pentru mine pe „Imperiul lianelor”. Adevărul personal pe un Greuceanu cântat doar în mintea mea. Personal, eram fascinată.  Eu nu ascult hip-hop, eu citesc Kazi Ploae!  E un viciu de care nu mă voi lăsa niciodată, ca acidu sau plecarea capului din nepăsare. „Train station” de pe albumul lui Infinitu’, sfânt și nenorocit, îmi redă ceva încrederea în babuini, au început să urle „Infinitu’!Infinitu’!”, poate i-am subestimat și nu sunt toți acolo mecanic. Unde era băiatul ăsta când nu aveam ce să ascult? Mai pizdos decât studio-ul. Timbru, flow, lirică, le are pe toate pe 7 stiluri. Puțea a viitorul underground-ului, măcar îmi dădea speranța că acesta are un viitor.  În spatele lor Silent Strike, despre care nu mai am ce spune. Aș vrea să se facă o expoziție, într-o hală cu multe camere antifonate, în fiecare o piesă Silent Strike pe repeat. Această expoziție s-ar numi „Revoluția sunetului prin traspunerea în frecvențe a ambroziei „. Ce filme!

Desigur, cum Cronos roade tot ce e bun în jurul meu, așa s-a terminat și concertul. O fată a venit cu o foaie pe care scria „Zenit”. Nu așa vroiam să-mi amintesc sfârșitul concertului. Eu sunt fata aceea. Ea e cică-jurnalista, ea trebuia să fie cea care se uită la mine, cică-fana, cu nasu pe sus. Bețiva cu o foaie pe care scrie „Zenit”; asta vroiam eu să fiu, dar mi-am pierdut foaia de la balustradă în jos.

Nu mai are rost să scriu că toți va uitați doar la poze oricum. Multumiri Alexis Baboo Photography pentru poze. Le mulțumesc organizatorilor, Dj Limun și Setup Venue pentru acest concert. Microfoanele mai aurite și data mai în studenție aș fi zis eu, dar în rest magnific.  Eu am trecut prin aceleași revelații salvatoare dar care mă condamnă și mă pângăresc, prin care trec în fiecare săptămâna și nu fac nimic cu ele, decât să înnebunesc și să beau.

E tradițional ca la sfârșitul recenziilor să pun versuri reprezentative de la artistul cu pricina:

„Blablabla” – Kazi Soare